Lipót Szondi (1893–1986), un nume mare, azi puțin rostit

Chiar și pentru oameni familiarizați cu psihologia, numele lui Lipót Szondi rămâne surprinzător de puțin cunoscut. În imaginarul „psihologiei abisale” apar repede Freud sau Jung; mai rar însă cineva care a încercat să formuleze, cu instrumente clinice și un aparat conceptual ambițios, o întrebare incomodă: cât din alegerile noastre sunt cu adevărat ale noastre și cât sunt modelate de o moștenire psihică transgenerațională?

Szondi a fost medic și psihiatru de formație, iar proiectul lui intelectual a depășit repede granițele unui singur domeniu. A construit ceea ce va numi mai târziu Analiza destinului (germ. Schicksalsanalyse) și a pus în centrul ei ideea de „inconștient familial”: un strat al vieții psihice în care dorințe, conflicte și tendințe pot fi înțelese ca parte a unei istorii de familie – nu doar ca biografie individuală.

Pentru cei care au auzit totuși numele lui, acesta apare cel mai des printr-un instrument: Testul Szondi (cunoscut și ca testul proiectiv al pulsiunilor). În anumite contexte clinice și medico-legale, testul a circulat ca metodă proiectivă destinată explorării dinamicilor pulsionale și a zonelor mai puțin accesibile autoobservației. Paradoxal, instrumentul a devenit mai cunoscut decât autorul — deși, fără teoria din spatele lui, testul riscă să fie redus la o simplă curiozitate istorică.

Și totuși, nu a fost mereu așa. În a doua jumătate a secolului XX, în jurul lui Szondi s-a format un nucleu de studiu solid - Institutul Szondi din Zürich a atras studenți și practicieni interesați de această încercare rară de a lega psihologia profundă de o „hartă” a alegerilor existențiale — vocație, parteneriate, forme de apartenență și repetiții de destin. În epocă, Szondi a făcut parte din rețelele academice ale psihologiei abisale: corespondențe, întâlniri, schimburi de idei, prezențe la congrese. Cu alte cuvinte, nu vorbim despre o figură marginală, ci despre un autor integrat într-un moment intens al istoriei disciplinei.

Szondi a lăsat în urmă o operă amplă - lucrări teoretice, texte clinice și un instrument care a circulat mult peste cercul său inițial. Poate tocmai de aceea merită recuperat astăzi nu ca „numele din spatele unui test”, ci ca autor al unei întrebări care încă apasă: cum se transformă moștenirea familială în alegere personală - și în ce condiții alegerea devine libertate, nu repetiție?

Așadar, Lipót Szondi...

Astăzi este adesea prezentat drept un om de știință elvețian, însă Szondi nu s-a născut în Elveția. Era maghiar, provenea dintr-o familie evreiască numeroasă și, după toate indicațiile, modestă din punct de vedere material. Tatăl său era rabin - o figură de autoritate intelectuală într-o lume în care cunoașterea nu era un ornament, ci o formă de a trăi. În mod firesc, pentru tânărul Lipót se contura un viitor religios, de rabin. Numai că traseul lui a virat decisiv. A ajuns student la medicină, apoi medic și cercetător, iar mai târziu va formula un demers propriu, pe care îl va numi „Analiza destinului”. De la început merită spus limpede, că în biografia lui există o tensiune care nu se lasă simplificată ușor - între „destinul primit” și „destinul construit”. Dacă l-a așteptat o asemenea cale sau și-a forjat-o singur, cititorul își poate face o opinie după câteva repere biografice esențiale.

Există însă un alt motiv pentru care Szondi merită recitit cu atenție, pentru că anumite detalii despre viața și contextul lui nu circulă la suprafață, iar rezumatele standard (mai ales cele de tip enciclopedic) tind să netezească tocmai zonele în care biografia devine semnificativă pentru ideile lui. În documentarea acestui proiect am urmărit piste din mai multe direcții - surse, arhive, confirmări încrucișate - pentru a reconstitui un cadru cât mai exact. Unele lucruri, puse cap la cap, schimbă nu doar „povestea” lui Szondi, ci și modul în care îi înțelegem ambiția teoretică.

Să începem cu meritele științifice

Unul dintre meritele majore ale lui Lipót Szondi este că a încercat să scoată ideea de „destin” din zona vagă a speculațiilor și să o aducă într-un cadru psihologic, adică discutabil în termeni de mecanisme, motivații și dinamici observabile clinic. Până în prima jumătate a secolului XX, „destinul” era, pentru mulți cercetători, un cuvânt incomod: încărcat de fatalism, de metafizică și de ambiguitate. Se vorbea mult despre el, dar rar se putea preciza despre ce anume vorbim, în ce sens și cu ce instrumente. 

Szondi observă chiar el această stânjeneală a mediului științific față de termenul „destin” și arată că dificultatea nu e doar de vocabular, ci de istorie conceptuală: cuvântul poartă după el un lanț de asocieri vechi (fatum, providență, „soartă”), care face dificilă o utilizare precisă în psihologie. În formularea lui:

„Fie că cineva recunoaște deschis, sau neagă în secret, afirmația că cuvântul «destin» poate provoca o stânjenire jenantă pentru unii oameni de știință contemporani, rămâne adevărată. Lanțul asociativ care este cauza acestei confuzii (…) îl derutează pe cel care este forțat să parcurgă calea dezvoltării istorice a conceptului cuvântului «destin»…”

O precizare – și noi, în acest demers de a-l reduce pe Szondi în atenția psihologilor tineri din România, am stat și ne-am gândit cât de oportun ar fi fost ca domeniul sitului să fi fost... Analiza destinului.ro

Dincolo de genealogii istorice și de terminologii mai puțin utile unui cititor contemporan, contribuția lui Szondi poate fi rezumată simplu: el propune ca „destinul” să fie înțeles prin forțe psihodinamice care împing individul spre anumite alegeri, repetiții și scenarii de viață. Prima cheie prin care face acest lucru este conceptul de pulsiune (impuls) -  tendințe inconștiente, relativ stabile, care se exprimă în preferințe, conflicte, simptome, alegeri relaționale și profesionale. În această logică, „destinul” nu mai este o sentință mistică, ci un mod de a descrie traiectoria rezultată din interacțiunea dintre pulsiuni, mediu și decizie.

A doua problemă pe care Szondi o tratează sistematic este aceea a „Eu-lui” (în sens psihologic, nu filozofic) - cine este instanța care alege, care negociază, care se apără, care se prăbușește sau se reorganizează? În jurul acestei întrebări, Szondi dezvoltă ceea ce numește „Analiza Eu-lui” (Ich-Analyse), un corpus amplu dedicat funcțiilor și „configurațiilor” Eu-lui. Pentru cititorul de azi, miza e clară: dacă vorbim despre destin ca despre o serie de alegeri și repetiții, atunci trebuie să înțelegem și cine alege, cum se formează libertatea psihică și în ce condiții ea se îngustează.

E important și faptul biografic care dă greutate demersului său. Szondi era medic și a lucrat mult timp cu pacienți neurologici și psihiatrici; experiența lui nu a fost doar de cabinet, ci și de context extrem (a traversat Primul Război Mondial în chirurgie de campanie). În acest registru clinic se înscrie și lucrarea lui despre „Patologia Eu-lui”, scrisă într-un limbaj mai apropiat de medicină, cu interes direct pentru cei care lucrează cu diagnostic, raportare și evaluare.

Prin ce se diferențiază Lipót Szondi de toți ceilalți?

Szondi nu e „doar” un maestru al psihologiei profunde/abisale. Asta, în sine, ar fi deja suficient ca să-l ținem minte. Dar la el apare ceva mai rar - o grijă aproape încăpățânată pentru utilitate. Nu pentru aplauze, nu pentru ranking-uri, nu pentru numărul de discipoli și nici pentru imaginea savantului impecabil. Pe el l-a interesat, înainte de toate, dacă ideile pot fi transformate în metode – adică în ceva care nu rămâne frumos în cărți, ci intră în viața omului și o mișcă, măcar cu câțiva milimetri, în direcția libertății.

Szondi căuta răspunsuri la întrebări pe care le recunoaștem toți, chiar dacă le spunem în alte cuvinte: de ce repet același tip de relație? de ce aleg mereu același drum și apoi mă mir că ajung în același loc? de ce anumite „accidente” ale vieții par să aibă o logică ascunsă? Iar dacă tot folosim cuvântul „destin”, Szondi a făcut un pariu îndrăzneț, anume că destinul nu e doar poezie sau fatalism, ci și un fenomen psihologic care poate fi descris, urmărit și – până la un punct – influențat.

Bun. Sună înălțător. Dar ca să verificăm dacă nu e doar un discurs frumos, trebuie să coborâm de la „Destin” la o piesă mult mai concretă din motorul psihicului: inconștientul.

Și aici nu e nevoie de artificii terminologice. Putem porni de la o regulă simplă, de bun-simț:

• Ce nu cunoști despre tine, controlezi foarte puțin.
• Ce ajungi să cunoști, poți gestiona mai bine (dacă vrei și dacă ai instrumentele potrivite).

Dacă te surprinzi spunând lucruri pe care nu ți le explici, făcând gesturi „de parcă n-ai fi tu”, intrând în situații pe care jurai că nu le mai repeți – atunci ai acționat cum? Exact! !Inconștient... (sau, cum se spune popular, „fără să-ți dai seama”). Iar această zonă, care ne influențează direct alegerile și, implicit, „destinele”, a fost explorată de trei nume uriașe: Freud, Jung și Szondi. Odată cu Freud, termenul de „inconștient” intră masiv în vocabularul științific, iar de atunci a început un marș de cercetare care, sincer, încă nu s-a încheiat.

În psihologia profundă, putem vorbi – didactic, orientativ – despre trei mari perspective asupra inconștientului, fiecare deschizând un „strat” diferit:

Freud cu inconștientul personal - dorințe, conflicte, mecanisme de apărare, istorie individuală.

Jung cu inconștientul colectiv - arhetipuri, imagini și structuri psihice ce depășesc biografia unei singure persoane.

Szondi cu inconștientul familial (sau ancestral) - ideea că o parte din ceea ce trăim ca „al nostru” poate fi, de fapt, un scenariu care poartă amprenta familiei: alegeri care se repetă, tipare care se transmit, loialități invizibile, „chemări” ciudate către anumite roluri.

De ce contează această a treia perspectivă? Pentru că, dacă ai curajul să o iei în serios, începi să privești altfel întrebarea „de ce mi se întâmplă mie asta?”. Uneori, răspunsul nu e doar în trecutul tău personal și nici doar în „umanitatea din tine”, ci și în istoria familiei tale - în ceea ce ai moștenit fără să ți se fi cerut acordul, dar pe care îl poți înțelege și, poate, remodela. Aici vine partea interesantă! Deși Freud, Jung și Szondi sunt adesea puși în opoziție, perspectivele lor nu sunt neapărat incompatibile. Știu, tentația e mare să spui: „Cum să nu se contrazică? Freud și Jung s-au despărțit ca două vapoare pe mare.” Corect - relația lor a fost tensionată, iar ruptura a fost personală și doctrinară.

Dar trebuie să facem o distincție clară, conflictele dintre oameni nu sunt același lucru cu valoarea descoperirilor lor. Orgoliile pot despărți, dar ideile pot, uneori, să se completeze. Iar Szondi ajunge tocmai la această concluzie mai târziu - că straturile inconștientului pot fi privite ca niveluri diferite ale aceleiași realități psihice, nu ca tabere care trebuie să se excludă reciproc.

Și aici se apropie „sarcina cea mai grea” pe care și-o asumă Szondi – una dintre cele mai puțin recunoscute, tocmai fiindcă e dificilă - să lege aceste niveluri de inconștient de ceva verificabil în viața omului. Nu doar să „explice” destinul, ci să arate unde anume se formează spațiul de alegere.

În curând o să înțelegeți de ce, în povestea lui Szondi, tocmai această punte dintre inconștient și alegere devine miezul întregii construcții.